Cum recunosc experții o semnătură falsă?

Cine e expertul în grafoscopie și ce nu face?

Un expert în grafoscopie (examinarea criminalistică a scrisului și a documentelor) studiază scrisul de mână, semnăturile și documentele. Instanțele, autoritățile, avocații, băncile și persoanele private îi cer să stabilească dacă un scris contestat poate proveni de la o anumită persoană sau dacă un document a fost modificat ulterior.

O diferență importantă: expertul în grafoscopie nu e grafolog. Nu îți citește caracterul, starea sau abilitățile din semnătură. Face o examinare tehnică, comparativă, punând alături mișcări, proporții și urme. Explicăm diferența dintre cele două domenii în articolul nostru despre grafologie.

Principiul de bază: nimeni nu scrie de două ori exact la fel

Semnează de zece ori, una sub alta, și obții zece semnături ușor diferite. Majuscula e o dată mai înaltă, finalul o dată mai lung, înclinarea se mută cu o fracțiune. Asta se numește variație naturală și o are semnătura oricui. Dar variația are o marjă caracteristică: mâna ta se mișcă în propriile limite.

• Expertul caută marja. Din mostrele autentice stabilește limitele în care variază de obicei semnătura ta.
• Semnătura contestată se încadrează sau nu. Dacă trăsăturile ei cad în marja obișnuită, asta indică autenticitatea; dacă ies din ea, ridică întrebări.
• Și prea perfect e suspect. Dacă o semnătură se potrivește cu alta aproape la milimetru, poate indica o copiere după contur sau digitală, pentru că o mână vie scrie rareori atât de identic.

Întrebarea nu e asemănarea; e dacă aceeași mișcare ar fi putut-o scrie.

Mostrele de comparație: fără ele nu există examinare

Dintr-o singură semnătură, luată separat, nu se poate stabili aproape nimic. Expertul are nevoie de mostre autentice despre care se știe că provin de la persoana respectivă, iar calitatea lor contează la fel de mult ca semnătura contestată însăși.

• Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Una-două mostre nu arată marja de variație. De obicei experții cer considerabil mai multe.
• Din aceeași perioadă. Semnăturile se schimbă de-a lungul anilor, așa că cele mai valoroase sunt mostrele apropiate în timp de semnătura contestată.
• Din situații asemănătoare. Semnăm un contract altfel decât pe un terminal de livrare. Mostrele făcute în condiții asemănătoare se compară mai bine.
• Mostre naturale și mostre cerute. Pe lângă semnăturile scrise firesc în viața de zi cu zi (contracte vechi, cereri), expertul poate cere mostre scrise în prezența lui.
• Originale, dacă se poate. Pe o fotocopie sau o imagine se pierd apăsarea, urmele peniței și multe detalii fine.

Calitatea liniei: viteză și fluență

Unul dintre cele mai grăitoare semne e linia însăși. Oamenii își scriu semnătura autentică repede, fără să se gândească, pentru că mișcarea e exersată. Cine imită semnătura altcuiva lucrează de obicei încet, pentru că trebuie să urmărească forma. Iar liniile lente și cele rapide arată diferit.

Niciun semn luat separat nu dovedește nimic. O semnătură scrisă încet poate fi autentică, de pildă dacă cineva a semnat în picioare, cu un pix prost sau într-un spațiu foarte mic. De aceea expertul se uită întotdeauna la semne împreună și la felul în care se raportează la mostre.

Tremurul și ezitarea: nu orice tremur e suspect

O linie tremurată e unul dintre cele mai cunoscute semne, dar și unul dintre cele mai ușor de interpretat greșit. Trebuie deosebite două feluri de tremur.

• Tremurul din imitația lentă. Când cineva urmărește cu grijă o formă nefamiliară, linia se clatină în unduiri minuscule, mai ales în curbele complexe și la legături. Acest tremur apare adesea exact acolo unde forma e dificilă.
• Tremurul natural al mâinii. Vârsta, boala, medicamentele, frigul, oboseala sau o poziție incomodă pot face tremurată și o semnătură autentică. Atunci tremurul e de obicei prezent în tot scrisul, chiar și în părțile ușoare, și apare în mostrele autentice scrise în condiții asemănătoare.
• Ezitarea. O linie care se oprește într-un punct și pornește din nou, uneori cu o mică pată sau îngroșare de cerneală. Poate sugera că cel care scria verifica un model, dar poate fi și o neatenție de o clipă.

De aceea mostrele ar trebui să provină dintr-o etapă asemănătoare a vieții persoanei. Semnătura unei persoane în vârstă, scrisă în spital, nu ar trebui comparată cu semnăturile ei sigure de acum douăzeci de ani, ci cu cele scrise în aceeași perioadă.

Ridicări ale pixului, cârpeli și corecturi

Fiecare are un ritm obișnuit al locurilor în care ridică pixul. Unii își scriu tot numele dintr-o trăsătură; alții fac mereu o pauză după majusculă. Aceste obiceiuri sunt atât de automate încât cel care scrie nu e conștient de ele.

• O ridicare a pixului într-un loc neobișnuit. Dacă o parte e scrisă mereu dintr-o trăsătură în semnăturile autentice, dar linia se întrerupe acolo în cea contestată, diferența merită atenție.
• Cârpeala. Linii adăugate ulterior ca să repare o formă ieșită prost.
• Retrasarea. Trăsături trecute de două ori, care se văd clar la mărire.
• Ordinea trăsăturilor. În unele cazuri se poate stabili ce trăsătură a ajuns prima pe hârtie, iar aceasta poate diferi de ordinea obișnuită din semnăturile autentice.

Apăsarea și grosimea liniei

Apăsarea se schimbă continuu în timp ce scrii: de obicei mai puternică pe trăsăturile descendente, mai ușoară pe cele ascendente. Acest ritm e caracteristic fiecărei persoane și adesea mai greu de imitat decât forma, pentru că pe hârtie se vede doar subtil, în grosimea liniei și în adâncitura din pagină.

• Tiparul obișnuit al apăsării. Expertul verifică dacă apăsarea crește și scade în aceleași locuri ca în mostrele autentice.
• Apăsare uniformă peste tot. O linie trasă încet și atent are adesea o apăsare egală, plată.
• Adânciturile din hârtie. O apăsare puternică lasă un șanț și uneori marchează foaia de dedesubt. Aceasta poate fi o sursă importantă de probe.

Proporții, înclinare și linie de bază: obiceiurile ascunse

Un imitator se concentrează de obicei pe formele vizibile: bucla majusculei, curba finalului. Dar o mână poartă multe obiceiuri mici, la care nimeni nu e atent conștient, iar împreună sunt foarte caracteristice.

• Proporțiile. Cât de mare e majuscula față de literele mici, cât de lung e finalul față de nume.
• Înclinarea. Cât de mult se apleacă scrisul și cât de constant.
• Linia de bază. Dacă semnătura merge drept, urcă sau ondulează și unde stă față de linie.
• Spațierea. Distanțele dintre litere, nume și părți.
• Punctele de început și de final. Unde pornește pixul, de unde vine prima trăsătură, încotro iese ultima.
• Detaliile mici. Poziția și forma unui diacritic sau a punctului de pe „i”, direcția unei trăsături de legătură.

O singură potrivire sau diferență spune puțin în sine. Contează ce arată împreună multe trăsături independente. Cum e construită o semnătură, de la majusculă la final, descriem în anatomia unei semnături.

Ce instrumente folosesc?

Examinarea se bazează pe observație atentă, dar experții folosesc o serie de instrumente ca să vadă detalii care rămân ascunse ochiului liber.

• Mărirea și microscoapele. Marginile liniei, ezitările, retrasările și ordinea trăsăturilor devin vizibile la mărire.
• Lumina oblică. Luminate din lateral, la un unghi mic, șanțurile și adânciturile din hârtie ies în evidență.
• Surse de lumină diferite. Sub anumite tipuri de lumină, cernelurile diferite se pot comporta diferit, dezvăluind dacă pe un document s-a folosit mai mult de un pix.
• Detectarea adânciturilor. Metode speciale pot scoate la iveală adâncituri invizibile pe o foaie, cum ar fi un scris făcut pe o pagină așezată deasupra.
• Suprapunerea imaginilor. Când semnăturile sunt suprapuse digital, o potrivire suspect de exactă între două dintre ele iese în evidență.

Ce poate concluziona un expert?

Opinia unui expert în grafoscopie se reduce rareori la un simplu da sau nu. De obicei experții o exprimă pe o scală a certitudinii: cât de probabil e că semnătura contestată a fost sau nu a fost scrisă de persoana în cauză. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru examinare, pot declara și că nu se poate trage o concluzie bine fundamentată.

• Mostre puține sau slabe. Fără destule mostre din aceeași perioadă și din situații asemănătoare, concluzia va fi mai prudentă.
• Doar o copie. Pe o fotocopie sau o imagine se pierd multe detalii, așa că examinarea e mai limitată.
• O semnătură foarte simplă. Un semn scurt are mai puține trăsături de comparat.
• Decizia nu e a expertului. Într-un proces, expertul dă o opinie; instanța decide, cântărind-o împreună cu celelalte probe.

Ce înseamnă asta pentru tine, zi de zi

Cei mai mulți nu ajung niciodată într-o situație în care semnătura lor trebuie examinată. Dacă ajungi, câteva obiceiuri de zi cu zi pot ajuta mult.

• Semnează constant. Dacă semnătura ta formală e mereu asemănătoare, mostrele autentice îți arată clar marja, iar o altă mână e mai ușor de deosebit.
• Păstrează originalele. Exemplarele originale ale contractelor și cererilor semnate pot fi mai târziu mostre de comparație valoroase.
• Nu semna niciodată o foaie goală. Și nu lăsa câmpuri goale într-un document pe care îl semnezi. Vezi lista noastră de verificare dinainte de semnare.
• Ai grijă de imaginea semnăturii. Un expert poate observa adesea o semnătură lipită digital, dar e mai bine să nu dai nimănui ocazia.
• Dacă bănuiești un fals, cere ajutor de specialitate. Dacă crezi că cineva ți-a falsificat semnătura, contactează un avocat sau autoritățile; ei știu cum se cere oficial o expertiză.

Întrebări